Care este diferența dintre litera legii și spiritul legii și cum ne impactează aceasta în litigii?

Într-o decizie recentă a Judecătoriei Iași a fost analizat art. 45 alin. (1) lit. i^1) din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, care prevede unul dintre cazurile în care se restituie taxa de timbru:

„când părțile pun capăt procesului, prin încheierea unei tranzacții în condițiile art. 438 și următoarele din Codul de procedură civilă;”

Textul de lege prevede clar condițiile în care tranzacția determină restituirea taxei de timbru, art. 438 din Codul de Procedură Civilă referindu-se la situația în care părțile se prezintă în fața instanței pentru a lua act de tranzacția dintre ele.

Cu toate acestea, nu există nicio referire făcută cu privire la tranzacția încheiată între părți pe cale notarială în norma privind restituirea taxei de timbru. Dintr-o interpretare ad-litteram rezultă că textul de lege nu se aplică și acestui caz, iar OUG nr. 80/2013 prevede limitativ tranzacția încheiată în fața instanței.

Din perspectiva spiritului legii (ratio legis), rațiunea restituirii taxei este încurajarea stingerii amiabile a litigiilor și degrevarea rolului instanțelor. Prin urmare, efectul juridic și practic este identic: părțile pun capăt procesului prin voința lor, fără a mai angaja resursele instanței pentru judecata pe fond.

Ar fi injust să considerăm că în ipoteza în care părțile s-ar fi prezentat în vederea consfințirii tranzacției în fața instanței să fie restituită jumătate din valoarea taxei de timbru, iar în cazul în care au stins procesul fără intervenția instanței să nu fie admisă cererea de restituire.

Astfel, Judecătoria Iași a dat dreptate părții ce a solicitat restituirea taxei judiciare (în cuantum de jumătate din cât a fost achitată, conform art. 45 alin. (2) din OUG nr. 80/2013), considerând că cele două modalități de a tranzacționa sunt echivalente din perspectiva spiritului legii, chiar dacă textul de lege se limitează la a indica tranzacția consfințită de instanță prin hotărâre.